Am înteles... http://www.youtube.com/watch?v=h4BvuIqvoU0

...şi ştiu.

Atunci când crezi că nimic nu mai are rost, atunci când crezi că lucrurile sunt făcute aşa fel încât să-ţi facă rău, apare mereu câte ceva care să te trezească la viaţă. E un făcut. Să fie Dumnezeu, Soarta, karma, întâmplarea, autosugestia, voinţa, anima, habar n-am... Prefer să spun că aşa e viaţa.

Stelele care cad nu pier... interesantă bucată de adevăr. Da, acel adevăr al inimii, nu al minţii, acel adevăr care îţi dă impulsul să mergi mai departe. Caci dacă omul se naşte ca non-minte, atunci adevărul şi-l poartă cu el în inimă. Fară convingeri asumate de la alţii, fără frânturi de „bine” şi „rău” distorsionate de minţi infectate de iluzii raţionale, sociale...nu, pur şi simplu...

...Să faci ceea ce simţi. Să ai convingerea prost-înţeleasă că ai găsit „fata vieţii tale” fiindcă eşti acolo cu ea, să plece spre un alt viitor şi să ai din nou cnvingerea că ţi-a făcut un rău inimaginabil. Extremele unei minţi zdruncinate de boala cărturarului care vorbeşte despre viaţă din vârf de munte... Să nu ieşi din casă dar să desenezi globul pământesc, asta e chiar ipocrizie.

Da, am aflat că trebuie să-şi vadă de viaţă. Că trebuie să se mărite, să-şi facă un „viitor”, un copil, casă, carieră, etc. Şi pentru că eu nu eram pregătit de un asemenea pas (oare voi fi vreodată cu adevărat „pregătit”?)... a trebuit să se întoarcă la el. Mi-a dat de înţeles că raţiunea i-a suprimat sentimentele pentru mine, că aşa trebuie să facă, să se întoarcă la el. Raţiune? Hmmm... Oare câtă raţiune este în capul unei femei care nu e pregătită de o relaţie fantezistă cu un om care i-a fost alături jumătate de an... dar este pregătită de o căsnicie cu unul care un an întreg a fost plecat la 2000 de km depărtare??? Şi toată conversaţia telefonică se încheie brusc: „Daniel, e numai vina ta!”

Wow! Este nevoie musai de bere... căci totul se dărâmă ca un castel de nisip. Îmi trag treningul pe mine şi hai la chioşc. Şi timp de trei zile tot găseam bănuţi pe stradă. Ba de 5 bani, ba de 10 bani, ba chiar unul si de un ban. La întoarcere, gânduri negre, că se răzbună pe mine, că ăla nu va şti niciodată de existenţa mea, că va trebui să ne ferim ochii pe bulevard... că nu găsesc nici un bănuţ norocos pe stradă... şi deodată ŢOP!!! ...ţop-ţop... un ghemotoc iese din tufiş cu paşi vioi către mine :))

Fără să scoată vreun sunet, a început să se joace cu şireturile mele. Acum pot doar să bănuiesc, a fost dragoste la prima vedere. Şi de atunci îl cheamă Bănuţ. E cel mai mic mic pitic câine din câţi am văzut vreodată...

Au trecut deja 5 zile, s-a învăţat cu noi, nu schelălăie decât noaptea când nu îl ia nimeni în braţe, preten la cataramă cu Piţi şi Teracotă, motanul. Teracotă, cel care vroia să-l mănânce în prima seară dar s-a convins după îndelungate cercetări empirice că -vezi, dom'le-, nu e şobolan... mai are şicane cu Bruno, motanul care de când e castrat pentru tendinţe motanosexuale vis-vis de Teracotă a devenit mai violent cu toată lumea. Ce să-i faci, aşa o fi când îţi pierzi „bijuteriile coroanei”... dar Bănuţ deja explorează lumea înconjurătoare. Îl are bodyguard pe Adonis care îl protejează de găinile bunicii să nu-l ciocăne, se înţelege cu toată lumea prin oraş (am zis că nu-l mai iau la bere, costă mai mult laptele lui condensat cu cafea cu tot decât berea mea...plus că mă face de râs şi face pipi în scrumieră) ..şi dacă el explorează e timpul să explorez şi eu.

Din nou? Da... orice sfârşit e un nou început. Poate că acum voi avea noroc cu Bănuţ al meu. Mi-a zis că să i-l dau ei. Ciu-ciu! Gata! Ajunge cu democraţia... tot îmi zicea ea că doar un copil m-ar face mai „responsabil”... apoi Bănuţ e bebe-al meu, nu? Şi nu, nu e un surogat. Mulţi văd aiurea comparaţiile dintre copii şi animale de companie... mi-aduc aminte o dilemă mai veche de-a mea vis-a-vis de inteligenţa animală şi cea umană:

Se spune că oamenii sunt mai inteligenţi decât câinii, totuşi când strigi „cutu-cuţu” sau „marş” un câine pricepe, dar când un câine latră. oamenii habar n-au ce vrea să transmită. Haidi bey, mă leşi...